Sindromul Williams la copii: ce înseamnă acest diagnostic pentru familie

Vestea unui diagnostic de sindrom Williams vine, aproape întotdeauna, cu multe întrebări și cu o senzație de teren necunoscut. Este o afecțiune genetică rară, despre care majoritatea părinților nu au auzit înainte să le fie pronunțată în cabinetul medicului, iar acest lucru face ca primele săptămâni după diagnostic să fie deosebit de solicitante.

Acest material își propune să adune, într-un limbaj accesibil, informațiile validate științific despre sindromul Williams: de la baza genetică, până la manifestările clinice, diagnostic, investigațiile recomandate și tipurile de intervenție care fac diferența în dezvoltarea copilului. Nu este un ghid de autodiagnostic sau de tratament — fiecare copil trebuie evaluat individual de o echipă medicală —, ci un punct de plecare pentru a înțelege mai bine ce se știe astăzi despre această afecțiune.

Ce este sindromul Williams?

Sindromul Williams a fost descris pentru prima dată ca entitate clinică distinctă în urmă cu peste șase decenii (Williams et al., 1961). Astăzi știm că această afecțiune, cunoscută și sub numele de sindromul Williams-Beuren, este cauzată de lipsa unui mic fragment din cromozomul 7, care conține, de regulă, între 25 și 27 de gene aflate în vecinătate strânsă unele de altele, în zona 7q11.23.

Microdeleția apare, în marea majoritate a cazurilor, spontan (de novo), fără ca vreunul dintre părinți să fie purtător al modificării genetice. O persoană cu sindrom Williams are o șansă de 50% de a transmite modificarea propriilor copii, la fiecare sarcină (Pérez Jurado et al., 1996). Mecanismul prin care apare deleția a fost, de asemenea, clarificat: ea rezultă dintr-o recombinare greșită între segmente de ADN foarte asemănătoare, situate de o parte și de alta a regiunii critice, în timpul formării celulelor reproducătoare (Bayés et al., 2003).

Cât de frecvent este sindromul Williams?

Sindromul Williams este considerat o afecțiune rară. Cea mai frecvent citată estimare provine dintr-un studiu populațional realizat în Norvegia, care a stabilit o prevalență de aproximativ 1 caz la 7.500 de nașteri (Strømme et al., 2002).

Afecțiunea apare, per ansamblu, la fel de frecvent la fete și la băieți, deși există date care arată că băieții au, în medie, forme mai severe de afectare cardiovasculară (Sadler et al., 2001). Vârsta la care se stabilește diagnosticul a scăzut constant în ultimele decenii, mai ales datorită accesului mai larg la teste genetice moderne. În regiunile lumii cu resurse mai limitate, unde testele precum amplificarea multiplă dependentă de ligare a sondelor (MLPA) sunt adesea singura opțiune accesibilă ca preț, diagnosticul continuă însă să fie stabilit, în multe cazuri, mai târziu în copilărie (Honjo et al., 2015).

Cum se manifestă sindromul Williams?

Sindromul Williams este o afecțiune care afectează mai multe sisteme ale organismului simultan, iar manifestările variază considerabil de la un copil la altul, atât ca număr, cât și ca intensitate:

• Dezvoltare și achiziții. Întârzierea achizițiilor de dezvoltare este aproape universală: copiii cu sindrom Williams ajung, în medie, mai târziu decât copiii tipici la reperele motorii și de limbaj (Morris et al., 1988). Aceste întârzieri nu înseamnă, însă, că traseul de dezvoltare este identic pentru toți copiii; există o variabilitate individuală importantă.
• Profil cognitiv. Aproximativ trei sferturi dintre copiii și adulții cu sindrom Williams au un anumit grad de dizabilitate intelectuală, în timp ce restul se situează la limită sau, mai rar, în intervalul mediu de inteligență. Ceea ce diferențiază profilul cognitiv din sindromul Williams de alte afecțiuni cu dizabilitate intelectuală este tocmai neuniformitatea sa: limbajul și memoria verbală pe termen scurt sunt, de regulă, relativ bine dezvoltate, în timp ce construcția vizuo-spațială (de exemplu desenul, scrisul de mână sau construcțiile din cuburi) este considerabil mai slabă decât ar sugera nivelul general de funcționare (Mervis et al., 2000).
• Limbaj și comunicare. Vocabularul reprezintă adesea un punct forte relativ. În schimb, aspecte mai complexe ale limbajului precum înțelegerea conceptelor spațiale, temporale sau cantitative, limbajul figurat și capacitatea de a susține o conversație coerentă rămân, de obicei, sub nivelul așteptat (Mervis, 2009). Practic, mulți copii vorbesc fluent și cu un vocabular bogat, dar întâmpină dificultăți atunci când discuția devine abstractă sau când trebuie să urmărească un fir narativ mai lung.
• Comportament și socializare. Una dintre trăsăturile cele mai cunoscute ale sindromului Williams este tendința spre sociabilitate crescută și prietenie față de persoane necunoscute. Această apropiere spontană nu se traduce, însă, automat în relații de prietenie durabile: studiile pe adulți cu sindrom Williams arată rate ridicate de singurătate și dificultăți reale în a forma și menține prietenii de calitate, în ciuda dorinței explicite de conectare socială (Fisher et al., 2020). Un studiu realizat pe copii cu sindrom Williams cu vârste între 7 și 16 ani, bazat pe evaluări atât ale părinților, cât și ale profesorilor, a arătat, în plus, că cei mici întâmpină, în mod constant, mai multe dificultăți în relațiile cu colegii decât populația generală, inclusiv o rată mai mare de excludere socială, deși foarte puțini raportează conflicte frecvente cu colegii sau experiențe de bullying (Gillooly et al., 2021), un aspect care arată complexitatea profilului social din acest sindrom.
• Anxietate și particularități emoționale. Contrar percepției obișnuite conform căreia copiii cu sindrom Williams sunt „mereu veseli”, tulburările de anxietate, în special fobiile specifice, se numără printre cele mai frecvente probleme psihiatrice raportate la copiii și adolescenții cu acest sindrom (Leyfer et al., 2006). Hipersensibilitatea la sunete puternice, care poate contribui la disconfort în medii aglomerate sau zgomotoase, este de asemenea documentată pe scară largă, cu intensitate variabilă de la un copil la altul (Levitin et al., 2005).
• Motricitate. Tonusul muscular scăzut la nivelul trunchiului (hipotonie axială) este frecvent în copilărie, alături de reflexe osteotendinoase mai vii la nivelul membrelor inferioare; semne de afectare cerebeloasă, precum ataxia sau tremorul, pot deveni mai vizibile odată cu vârsta (Chapman et al., 1996).
• Alimentație. Dificultățile de alimentație sunt frecvente încă din primii ani de viață: într-un studiu pe sugari și copii mici cu sindrom Williams, mai mult de jumătate dintre părinți au raportat dificultăți de alimentație ale copilului, adesea asociate cu tulburări de somn (Kirchner et al., 2016).
• Creștere. Copiii cu sindrom Williams au o creștere postnatală mai lentă decât media, motiv pentru care au fost elaborate curbe de creștere specifice acestei afecțiuni, pentru a putea fi monitorizată corect evoluția lor (Martin et al., 2007).
• Particularități faciale. Trăsăturile faciale caracteristice — frunte lată, plinătate în jurul ochilor, nas scurt cu vârf bulbos, gură largă cu buze pline — au fost documentate în populații cu origini etnice foarte diferite, ceea ce arată consistența acestui tipar facial dincolo de variațiile etnice obișnuite (Kruszka et al., 2018).
• Probleme cardiovasculare. O mare parte dintre copiii cu sindrom Williams au o formă de anomalie cardiovasculară, cea mai frecventă fiind stenoza aortică supravalvulară, o îngustare a aortei deasupra valvei aortice (Collins, 2013). Aceste aspecte necesită monitorizare cardiologică regulată pe termen lung.
• Manifestări endocrine și metabolice. Hipercalcemia idiopatică, un nivel de calciu în sânge mai mare decât normal, apare, de obicei, în primii doi ani de viață și se poate manifesta prin iritabilitate, vărsături sau constipație (Sindhar et al., 2016). Pubertatea precoce este întâlnită mai frecvent la fete decât în populația generală (Partsch et al., 2002), iar la vârsta adultă există un risc crescut de prediabet și diabet zaharat de tip 2 (Pober et al., 2010).
• Probleme renale și urologice. Malformațiile de tract urinar și diverticulii vezicali sunt mai frecvente decât în populația generală (Pankau et al., 1996), iar controlul vezical complet, atât ziua, cât și noaptea, se instalează adesea mai târziu decât la copiii tipici (von Gontard et al., 2016).
• Probleme musculo-scheletale și de țesut conjunctiv. Laxitatea articulară din primii ani de viață lasă adesea loc, în timp, unor contracturi articulare, mai ales la nivelul membrelor, care pot limita mobilitatea și pentru care exercițiile zilnice de întindere sunt frecvent recomandate (Kaplan et al., 1989).
• Probleme dentare. Dinții mici, rar spațiați, și smalțul dentar hipoplazic sunt frecvente, la fel ca malocluzia, care răspunde bine la tratament ortodontic (Hertzberg et al., 1994).
• Alte manifestări. Pierderea auzului de tip neurosenzorial, ușoară până la moderată, este întâlnită la o mare parte dintre copii și la majoritatea adulților cu sindrom Williams (Marler et al., 2010). Tulburările de somn (dificultăți de adormire, treziri frecvente) sunt, de asemenea, comune (Mason et al., 2011).

Profilul cognitiv și neurodezvoltarea

Este esențial ca profilul cognitiv să fie evaluat individual, printr-o evaluare psihoeducațională amănunțită, iar informațiile obținute să fie transmise clar școlii, pentru a putea fi construit un plan educațional adaptat nevoilor reale ale copilului (Van Herwegen et al., 2018). Suprapunerea, la unii copii mici cu limbaj limitat, a unor trăsături asemănătoare tulburării de spectru autist este documentată în literatură, o parte dintre copiii cu sindrom Williams îndeplinind, de altfel, criteriile pentru un diagnostic dublu (Richards et al., 2015).

În privința relațiilor sociale, dincolo de tendința spre apropiere față de persoane necunoscute, cercetările arată o vulnerabilitate socială reală: conștientizarea redusă a „pericolului venit din partea străinilor” poate expune copiii și adulții cu sindrom Williams unor situații de risc, motiv pentru care programele de educație pentru siguranța personală sunt frecvent recomandate (Riby et al., 2014).

Anxietatea, în special fobiile specifice, reprezintă componenta emoțională cel mai frecvent raportată, iar tratamentul ei rămâne un domeniu activ de cercetare. Un studiu recent care a analizat sesiuni de terapie prin expunere, în care terapeutul a folosit jocul și umorul pentru a aborda fricile și fobiile unor copii cu sindrom Williams, a raportat răspunsuri comportamentale pozitive la intervenție (Young et al., 2023). Un alt studiu, de această dată la adulți, a testat un program de terapie cognitiv-comportamentală susținut printr-o aplicație de telefon, cu evaluări zilnice ale nivelului de anxietate, o abordare menită să facă terapia mai accesibilă persoanelor cu dizabilitate intelectuală (Lehman et al., 2023). Este vorba, în ambele cazuri, despre studii relativ mici, iar cercetătorii subliniază nevoia unor studii mai ample pentru a stabili cu certitudine care sunt cele mai eficiente abordări.

Particularitățile cardiovasculare

Bolile cardiovasculare reprezintă, alături de aspectele de neurodezvoltare, una dintre cele mai importante zone de monitorizare la copiii cu sindrom Williams. Urmărirea pe termen lung a copiilor cu anomalii cardiovasculare arată că o parte dintre stenozele vasculare se pot agrava în timp, mai ales atunci când sunt prezente încă din primii ani de viață, motiv pentru care unii copii ajung să aibă nevoie de corecție chirurgicală (Collins et al., 2010). Hipertensiunea arterială este, de asemenea, frecventă, la orice vârstă, și necesită, de multe ori, tratament medicamentos, alături de monitorizare atentă a tensiunii la nivelul ambelor brațe (Bouchireb et al., 2010).

Este important ca părinții să știe că, pentru procedurile care necesită sedare sau anestezie generală, riscul de complicații cardiovasculare este mai mare la persoanele cu sindrom Williams, iar cazurile rare de moarte subită documentate în literatură apar adesea în acest context, motiv pentru care se recomandă insistent ca aceste proceduri să fie planificate împreună cu o echipă de anestezie familiarizată cu particularitățile sindromului (Wessel et al., 2004). Aceste recomandări nu trebuie interpretate ca motiv de alarmă permanentă, ci ca un argument pentru o planificare medicală atentă și pentru păstrarea unei legături constante cu un cardiolog pediatru.

Cum se pune diagnosticul?

Diagnosticul, odată suspectat pe baza semnelor clinice, trebuie întotdeauna confirmat genetic, iar interpretarea rezultatelor, discutarea riscului de recurență pentru viitoarele sarcini și consilierea familiei revin unui medic specialist în genetică medicală.

Ce investigații sunt importante după diagnostic?

După confirmarea diagnosticului, ghidurile clinice de referință pentru îngrijirea copiilor cu sindrom Williams recomandă o serie de evaluări inițiale și de monitorizare periodică, adaptate vârstei copilului, care implică de obicei mai multe specialități (Morris & Braddock, 2020):

• Cardiologia pediatrică — evaluare ecocardiografică, măsurarea tensiunii arteriale la ambele brațe și electrocardiogramă, cu monitorizare frecventă în primii ani și periodică ulterior;
• Genetica medicală — pentru confirmarea diagnosticului, discutarea istoricului natural al afecțiunii și consiliere familială;
• Evaluarea dezvoltării — printr-un program de intervenție timpurie;
• Neuropsihologia / psihologia — pentru conturarea profilului cognitiv și comportamental și pentru planul educațional;
• Logopedia — pentru limbaj și comunicare;
• Kinetoterapia — pentru tonus muscular, mers și mobilitate articulară;
• Terapia ocupațională — pentru abilități motorii fine și activități zilnice;
• Endocrinologia — pentru monitorizarea calciului, a funcției tiroidiene și, la vârsta adultă, a glicemiei;
• Nefrologia / urologia — în cazul anomaliilor de tract urinar sau al infecțiilor recurente;
• Oftalmologia — pentru strabism, hipermetropie sau alte modificări vizuale;
• Stomatologia — cu control dentar frecvent, dat fiind riscul crescut de carii și de malocluzie.

Fiecare dintre aceste evaluări are un ritm recomandat propriu, în funcție de vârsta copilului, iar planul exact trebuie stabilit împreună cu medicul de familie sau cu medicul pediatru care coordonează îngrijirea.

Intervenția timpurie și terapiile

Intervenția timpurie — logopedie, kinetoterapie și terapie ocupațională, începute cât mai devreme posibil — este recomandată constant în literatura de specialitate, ca element central al planului de intervenție pentru copiii cu sindrom Williams, alături de adaptarea strategiilor educaționale la profilul individual de puncte forte și vulnerabilități (Mervis & John, 2010). Aceste terapii nu „vindecă” sindromul și nici nu elimină dizabilitatea intelectuală atunci când aceasta este prezentă, dar pot avea un impact real asupra modului în care copilul își folosește abilitățile și asupra autonomiei sale în activitățile zilnice.

Un exemplu concret de adaptare educațională bine documentată este cel al citirii: instruirea sistematică în fonetică (asocierea sunet-literă) a fost asociată, la copiii cu sindrom Williams, cu rezultate mai bune la citire și la înțelegerea textului, comparativ cu alte metode de predare (Brawn et al., 2018). Suportul psihologic și intervențiile pentru anxietate și dificultăți comportamentale, discutate mai sus, sunt la fel de importante ca sprijinul pentru dezvoltarea cognitivă și de limbaj.

Colaborarea interdisciplinară între medicul pediatru, cardiolog, genetician, logoped, kinetoterapeut, terapeut ocupațional și psiholog este elementul care leagă toate aceste intervenții într-un plan coerent, adaptat nevoilor fiecărui copil în parte, nu unei „rețete” valabile pentru toți copiii cu același diagnostic.

Cum poate fi sprijinit copilul acasă și la școală?

La nivel practic, câteva principii, susținute de literatura de specialitate, pot ajuta familiile în viața de zi cu zi. Pentru că mulți copii cu sindrom Williams se apropie ușor de persoane necunoscute, programele structurate de educație privind siguranța personală s-au dovedit utile și pot fi adaptate treptat la vârsta și înțelegerea copilului (Fisher, 2014). În același timp, antrenarea explicită a abilităților sociale, inclusiv prin activități de grup ghidate, poate contracara, cel puțin parțial, riscul de izolare descris în cercetare, atât la copii, cât și, mai târziu, la adulți (Fisher & Morin, 2017).

La școală, informarea cadrelor didactice despre profilul specific de puncte forte și dificultăți al copilului este esențială: un studiu comparativ privind oferta educațională pentru copiii cu sindroame neurogenetice a arătat că mulți profesori se simt insuficient pregătiți pentru a lucra cu astfel de elevi, iar comunicarea directă din partea echipei medicale sau a familiei poate face diferența (Reilly et al., 2015). Adaptările simple precum timp suplimentar, materiale vizuale, pauze structurate pentru gestionarea sensibilității la sunet pot avea un impact considerabil asupra confortului și performanței copilului în clasă.

Evoluția pe termen lung și viața de zi cu zi

Traiectoria de dezvoltare a copiilor cu sindrom Williams variază semnificativ, în funcție de profilul individual de abilități, de severitatea problemelor medicale asociate și de sprijinul primit. Studiile longitudinale care au urmărit adolescenți și adulți cu sindrom Williams de-a lungul timpului arată că abilitățile intelectuale și adaptative rămân, per ansamblu, relativ stabile, deși unii indivizi pot înregistra un ritm mai lent de progres odată cu înaintarea în vârstă (Fisher et al., 2016).

La vârsta adultă, majoritatea persoanelor cu sindrom Williams continuă să locuiască alături de familie, iar independența deplină rămâne, pentru mulți, un obiectiv parțial atins; totuși, un studiu realizat pe un eșantion amplu de familii a arătat că un număr important de adulți cu sindrom Williams lucrează, cel puțin cu normă parțială, adesea în contexte de angajare protejată (Howlin & Udwin, 2006). Acest lucru nu înseamnă absența unei vieți împlinite: mulți adulți cu sindrom Williams participă la activități recreative și mențin relații apropiate cu familia.

Este important ca așteptările privind viitorul copilului să fie realiste, dar nu pesimiste: intervenția timpurie susținută, un mediu familial stabil și accesul continuu la servicii medicale și educaționale adaptate contribuie, conform datelor disponibile, la o calitate a vieții mai bună pe termen lung.

De ce este importantă o abordare multidisciplinară?

Complexitatea sindromului Williams care implică, simultan, aspecte cardiovasculare, endocrine, renale, dentare, motorii, cognitive și emoționale face ca îngrijirea printr-o singură specialitate să fie, aproape întotdeauna, insuficientă. Un centru care reunește sub același acoperiș, sau într-o rețea bine coordonată, specialiști din mai multe domenii poate reduce numărul de deplasări, poate facilita comunicarea între specialiști și poate oferi familiei un punct central de sprijin, în locul unui parcurs fragmentat între cabinete diferite.

Când este recomandată evaluarea de specialitate?

Anumite semnale pot determina un părinte să discute, mai devreme decât ar face-o de obicei, cu medicul pediatru sau cu un specialist: întârzieri vizibile în achizițiile motorii sau de limbaj, dificultăți persistente de alimentație sau de creștere în greutate, un suflu cardiac depistat la un consult de rutină, episoade de iritabilitate extremă asociate cu vărsături sau constipație, sau trăsături faciale care ies în evidență față de restul familiei. Niciunul dintre aceste semne, luat separat, nu indică automat un sindrom Williams, ele pot avea numeroase alte explicații, însă prezența lor justifică o discuție cu un medic, care poate decide dacă este necesară o evaluare genetică. Diagnosticul precoce permite accesul mai rapid la intervenție timpurie, cu beneficii documentate asupra dezvoltării copilului.

Concluzie

Sindromul Williams este o afecțiune genetică rară și complexă, care afectează mai multe sisteme ale organismului și care se manifestă diferit de la un copil la altul. Dincolo de particularitățile medicale (cardiovasculare, endocrine, renale sau dentare) și de profilul cognitiv specific, cu puncte forte în limbaj și dificultăți în domeniul vizuo-spațial, fiecare copil cu sindrom Williams rămâne, înainte de toate, o persoană cu propria personalitate, cu propriile interese și cu propriul ritm de dezvoltare.

Literatura medicală actuală oferă repere solide pentru monitorizare și intervenție, dar niciun ghid general nu poate înlocui o evaluare individualizată, realizată de o echipă medicală care cunoaște atât sindromul, cât și copilul din fața ei. Cu sprijin medical constant, intervenție timpurie și o rețea de susținere familială, educațională și socială, copiii cu sindrom Williams își pot dezvolta abilitățile și pot avea o viață împlinită, în ritmul care li se potrivește.

Bibliografie

• Bayés, M., Magano, L. F., Rivera, N., Flores, R., & Pérez Jurado, L. A. (2003). Mutational mechanisms of Williams-Beuren syndrome deletions. American Journal of Human Genetics, 73(1), 131–151. https://doi.org/10.1086/376565
• Bouchireb, K., Boyer, O., Bonnet, D., et al. (2010). Clinical features and management of arterial hypertension in children with Williams-Beuren syndrome. Nephrology Dialysis Transplantation, 25(2), 434–438.
• Brawn, G., Kohnen, S., Tassabehji, M., & Porter, M. (2018). Functional basic reading skills in Williams syndrome. Developmental Neuropsychology, 43(6), 454–477. https://doi.org/10.1080/87565641.2018.1455838
• Chapman, C. A., du Plessis, A., & Pober, B. R. (1996). Neurologic findings in children and adults with Williams syndrome. Journal of Child Neurology, 11(1), 63–65.
• Collins, R. T., II. (2013). Cardiovascular disease in Williams syndrome. Circulation, 127(21), 2125–2134. https://doi.org/10.1161/CIRCULATIONAHA.112.000064
• Collins, R. T., II, Kaplan, P., Somes, G. W., & Rome, J. J. (2010). Long-term outcomes of patients with cardiovascular abnormalities and Williams syndrome. American Journal of Cardiology, 105(6), 874–878. https://doi.org/10.1016/j.amjcard.2009.10.069
• Fisher, M. H. (2014). Evaluation of a stranger safety training programme for adults with Williams syndrome. Journal of Intellectual Disability Research, 58(10), 903–914. https://doi.org/10.1111/jir.12055
• Fisher, M. H., Josol, C. K., & Shivers, C. M. (2020). An examination of social skills, friendship quality, and loneliness for adults with Williams syndrome. Journal of Autism and Developmental Disorders, 50(10), 3649–3660. https://doi.org/10.1007/s10803-020-04416-4
• Fisher, M. H., Lense, M. D., & Dykens, E. M. (2016). Longitudinal trajectories of intellectual and adaptive functioning in adolescents and adults with Williams syndrome. Journal of Intellectual Disability Research, 60(10), 920–932. https://doi.org/10.1111/jir.12303
• Fisher, M. H., & Morin, L. (2017). Addressing social skills deficits in adults with Williams syndrome. Research in Developmental Disabilities, 71, 77–87. https://doi.org/10.1016/j.ridd.2017.10.008
• Gillooly, A. E., Riby, D. M., Durkin, K., & Rhodes, S. M. (2021). Peer relationships in children with Williams syndrome: Parent and teacher insights. Journal of Autism and Developmental Disorders, 51(1), 169–178. https://doi.org/10.1007/s10803-020-04503-6
• Hertzberg, J., Nakisbendi, L., Needleman, H. L., & Pober, B. (1994). Williams syndrome–oral presentation of 45 cases. Pediatric Dentistry, 16(4), 262–267.
• Honjo, R. S., et al. (2015). Williams-Beuren syndrome: A clinical study of 55 Brazilian patients and the diagnostic use of MLPA. BioMed Research International, 2015, Article 903175. https://doi.org/10.1155/2015/903175
• Howlin, P., & Udwin, O. (2006). Outcome in adult life for people with Williams syndrome: Results from a survey of 239 families. Journal of Intellectual Disability Research, 50(2), 151–160. https://doi.org/10.1111/j.1365-2788.2006.00775.x
• Kaplan, P., Kirschner, M., Watters, G., & Costa, M. T. (1989). Contractures in patients with Williams syndrome. Pediatrics, 84(5), 895–899.
• Kirchner, R. M., Martens, M. A., & Andridge, R. R. (2016). Adaptive behavior and development of infants and toddlers with Williams syndrome. Frontiers in Psychology, 7, Article 598. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2016.00598
• Kruszka, P., et al. (2018). Williams-Beuren syndrome in diverse populations. American Journal of Medical Genetics Part A, 176(5), 1128–1136. https://doi.org/10.1002/ajmg.a.38672
• Lehman, N., Trouillet, R., & Genevieve, D. (2023). Evaluation of the effectiveness of therapy for anxiety in Williams-Beuren syndrome using a smartphone app: Protocol for a single-case experiment. JMIR Research Protocols, 12, Article e44393. https://doi.org/10.2196/44393
• Leyfer, O. T., Woodruff-Borden, J., Klein-Tasman, B. P., Fricke, J. S., & Mervis, C. B. (2006). Prevalence of psychiatric disorders in 4 to 16-year-olds with Williams syndrome. American Journal of Medical Genetics Part B: Neuropsychiatric Genetics, 141B(6), 615–622.
• Levitin, D. J., Cole, K., Lincoln, A., & Bellugi, U. (2005). Aversion, awareness, and attraction: Investigating claims of hyperacusis in the Williams syndrome phenotype. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 46(5), 514–523. https://doi.org/10.1111/j.1469-7610.2004.00376.x
• Marler, J. A., Sitcovsky, J. L., Mervis, C. B., Kistler, D. J., & Wightman, F. L. (2010). Auditory function and hearing loss in children and adults with Williams syndrome: Cochlear impairment in individuals with otherwise normal hearing. American Journal of Medical Genetics Part C: Seminars in Medical Genetics, 154C(2), 249–265.
• Martin, N. D., Smith, W. R., Cole, T. J., & Preece, M. A. (2007). New height, weight and head circumference charts for British children with Williams syndrome. Archives of Disease in Childhood, 92(7), 598–601. https://doi.org/10.1136/adc.2006.107946
• Mason, T. B., Arens, R., Sharman, J., et al. (2011). Sleep in children with Williams syndrome. Sleep Medicine, 12(9), 892–897.
• Mervis, C. B. (2009). Language and literacy development of children with Williams syndrome. Topics in Language Disorders, 29(2), 149–169. https://doi.org/10.1097/TLD.0b013e3181a72044
• Mervis, C. B., & John, A. E. (2010). Cognitive and behavioral characteristics of children with Williams syndrome: Implications for intervention approaches. American Journal of Medical Genetics Part C: Seminars in Medical Genetics, 154C(2), 229–248. https://doi.org/10.1002/ajmg.c.30263
• Mervis, C. B., Robinson, B. F., Bertrand, J., Morris, C. A., Klein-Tasman, B. P., & Armstrong, S. C. (2000). The Williams syndrome cognitive profile. Brain and Cognition, 44(3), 604–628.
• Morris, C. A., Demsey, S. A., Leonard, C. O., Dilts, C., & Blackburn, B. L. (1988). Natural history of Williams syndrome: Physical characteristics. Journal of Pediatrics, 113(2), 318–326. https://doi.org/10.1016/S0022-3476%2888%2980272-5
• Morris, C. A., & Braddock, S. R., AAP Council on Genetics. (2020). Health care supervision for children with Williams syndrome. Pediatrics, 145(2), Article e20193761. https://doi.org/10.1542/peds.2019-3761
• Pankau, R., Partsch, C. J., Winter, M., Gosch, A., & Wessel, A. (1996). Incidence and spectrum of renal abnormalities in Williams-Beuren syndrome. American Journal of Medical Genetics, 63(1), 301–304.
• Partsch, C. J., Japing, I., Siebert, R., et al. (2002). Central precocious puberty in girls with Williams syndrome. Journal of Pediatrics, 141(3), 441–444.
• Pérez Jurado, L. A., Peoples, R., Kaplan, P., Hamel, B. C., & Francke, U. (1996). Molecular definition of the chromosome 7 deletion in Williams syndrome and parent-of-origin effects on growth. American Journal of Human Genetics, 59(4), 781–792.
• Pober, B. R., Wang, E., Caprio, S., et al. (2010). High prevalence of diabetes and pre-diabetes in adults with Williams syndrome. American Journal of Medical Genetics Part C: Seminars in Medical Genetics, 154C(2), 291–298.
• Reilly, C., Senior, J., & Murtagh, L. (2015). A comparative study of educational provision for children with neurogenetic syndromes: Parent and teacher survey. Journal of Intellectual Disability Research, 59(12), 1094–1107. https://doi.org/10.1111/jir.12210
• Riby, D. M., Kirk, H., Hanley, M., & Riby, L. M. (2014). Stranger danger awareness in Williams syndrome. Journal of Intellectual Disability Research, 58(6), 572–582. https://doi.org/10.1111/jir.12055
• Richards, C., Jones, C., Groves, L., Moss, J., & Oliver, C. (2015). Prevalence of autism spectrum disorder phenomenology in genetic disorders: A systematic review and meta-analysis. Lancet Psychiatry, 2(10), 909–916. https://doi.org/10.1016/S2215-0366%2815%2900376-4
• Sadler, L. S., et al. (2001). Differences by sex in cardiovascular disease in Williams syndrome. Journal of Pediatrics, 139(6), 849–853. https://doi.org/10.1067/mpd.2001.118889
• Sindhar, S., Lugo, M., Levin, M. D., et al. (2016). Hypercalcemia in patients with Williams-Beuren syndrome. Journal of Pediatrics, 178, 254–260. https://doi.org/10.1016/j.jpeds.2016.08.027
• Strømme, P., Bjørnstad, P. G., & Ramstad, K. (2002). Prevalence estimation of Williams syndrome. Journal of Child Neurology, 17(4), 269–271. https://doi.org/10.1177/088307380201700406
• Van Herwegen, J., Ashworth, M., & Palikara, O. (2018). Parental views on special educational needs provision: Cross-syndrome comparisons in Williams syndrome, Down syndrome, and autism spectrum disorders. Research in Developmental Disabilities, 80, 102–111. https://doi.org/10.1016/j.ridd.2018.06.014
• von Gontard, A., Niemczyk, J., Borggrefe-Moussavian, S., Wagner, C., Curfs, L., & Equit, M. (2016). Incontinence in children, adolescents and adults with Williams syndrome. Neurourology and Urodynamics, 35(8), 1000–1005.
• Wessel, A., Gravenhorst, V., Buchhorn, R., Gosch, A., Partsch, C. J., & Pankau, R. (2004). Risk of sudden death in the Williams-Beuren syndrome. American Journal of Medical Genetics Part A, 127A(3), 234–237.
• Williams, J. C., Barratt-Boyes, B. G., & Lowe, J. B. (1961). Supravalvular aortic stenosis. Circulation, 24, 1311–1318. https://doi.org/10.1161/01.cir.24.6.1311
• Young, B. N., Mohanty, E., Levine, K., & Klein-Tasman, B. P. (2023). Addressing fears of children with Williams syndrome: Therapist and child behavior in the context of a novel play- and humor-infused exposure therapy approach. Frontiers in Psychology, 14, Article 1098449. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2023.1098449